Eu in calculatorul meu

De vreme ce fiecare copil din generatia mea e obsedat de calculator si-l vede ca pe ceva indispensabil, nici eu nu m-am lasat mai prejos si imi petreceam majoritatea timpului in fata acestuia. Mare mi-a fost mirarea atunci cand de sub biroul pe care era instalat, s-au ridicat spre mine niste tentacule formate din cablurile care pana atunci zaceau inerte pe podea. Undeva in mintea mea aveam o urma de constienta a ceea ce fac, zac in fiecare zi pe un scaun uitandu-ma la un ecran si asta stiam ca ma va costa la un moment dat, dar ma gandeam la o eventuala problema de vedere, nu la faptul ca acel tentacul ma va apuca de mijloc si ma va duce in lumea virtuala a acestui aparat electronic, devenit un idol pentru mine si pentru multi altii. M-am trezit buimacit intr-o lume pixelata, o lume cunoscuta mie datorita multitudinii de jocuri pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Acolo ma astepta un omulet care inspira o autoritate bizara, iar pe un ton raspicat m-a mustrat pentru orele intregi pe care le-am pierdut in fata masinariei acesteia, acum stapanita de el si nu de mine prin intermediul tastelor devenite atat de familiare mie. Ca o pedeapsa pentru faptele mele, sau pentru ca nu am avut fapte prea multe inafara de a lenevi pe un scaun cu mouse-ul in mana, omuletul, prezentat intre timp ca fiind ,,imparatul digital”, m-a condamnat la sedere permanenta in acea lume, izolat si neajutorat. Petrecand ceva vreme in locul acela, neavand ce face si plictisindu-ma de moarte, am hotarat sa ma culc. Cand veni a doua zi, m-am trezit cu o durere intensa de cap, dar acea durere si-a pierdut orice interes din partea mea, in detrimentul fericirii resimtite pentru ca eram din nou in patul meu, cel de acasa si nu era nici urma de omuletul sacaitor. Atunci mama a intrat in camera si mi-a povestit ca am adormit la calculator. Abia atunci, dupa acel cosmar, am realizat pe deplin ca nu e bine sa stau mereu in fata monitorului si ca ar trebui sa-mi diversific activitatile.

 

Cel mai bun lucru care mi s-a intamplat

Mirosul ierbii proaspat taiate imi inunda narile si ma simteam ca si cum as fi fost doar eu in aceasta lume in care as fi putut face orice ma taie capul fara sa ma sacaie nimeni, asa cum facea de obicei Andrei.

-Heei! Lasa lenevitul si vino sa ma ajuti aici!

Asa cum banuiati, el aste Andrei. Din pacate, e fratele meu si persoana de care ma simt cel mai indepartat. Stiu chiar si vanzatori care imi sunt mai dragi… In fine, trebuia sa ma supun. In alt caz, ar fi urmat un taraboi, el ducandu-se la mama, cea care ii dadea credit mereu. Oricat si oricum as fi protestat, ea m-ar fi indemnat, indemnat fiind un cuvand prea band pentru cazul asta, sa merg si sa fac ce-mi spune fratele meu.

Cand am ajuns la el, lucra la inventia lui, o masinarie care te putea arunca oriunde in trecut. In fiecare luna punea in practica cate un plan maret, asa cum isi numea el propriile idei, unele pe care eu le credeam total stupide din simplulr fapt ca niciuna, dar absolut niciuna n-a functionat vreodata. De data asta, spunea el, va functiona. De caate ori am auzit acelasi lucru. Dar nu conta, preferam sa-i dau satisfactie pentru a evita o noua cearta. Nu era o persoana cu care s-o scoti la capat usor. Mostenea asta de la mama.

Familia noastra era compusa doar din noi trei. Cumva s-a ajuns in situatia in care eu sa nu pot vorbi liber cu niciunul dintre ei doi. Ma simteam adeseori singur, chiar si cand eram toti impreuna. De aceea preferam sa ma retrag in curtea din spate unde macar puteam sa-mi aud propriile ganduri.

In noaptea care a urmat am avut un vis ciudat. Se facea ca inventia lui Andrei, una aiurita la prima vedere, functiona. Mi-am tot imaginat dupa ce m-am trezit, cum ar fi sa functioneze cu adevarat. As evada oricand, oriunde, poate chiar fara sa ma mai intorc vreodata in prezent.

Impins mai mult de imaginatie, pentru ca ratiunea imi spunea ca am innebunit de tot, am ajuns la masina timpului. Am facut tot ce vazusem la fratele meu, chestii care ar fi trebuit sa porneasca gramada aia de fier vechi. Si… nimic. Desi stiam ca era imposibil, aveam o urma de speranta, una care s-a risipit de tot.

Iesind afara din magazia unde zacea inutila masinarie, ma simteam ciudat, putin ametit. Am dat vina pe ora matinala la care ma trezisem din acel vis. Ajungand in casa, pe un fotoliu care de ceva vreme statea mereu gol si pe care asezase mama o poza, vad o silueta. Era tatal meu. Dar cum? Cum era posibil? Nu mai era printre noi de ani buni. Cat a durat clipa in care am incercat sa ma dezmeticesc, isi face aparitia printr-o usa de alaturi, mama, urmata de fratele meu mai mare. Ea era mai tanara, mai frumoasa. Fara acele riduri pe care timpul i le-a impregnat pe fata. Andrei era si el mult mai mic decat il stiam, apoi ma uit pentru prima data la mine, la corpul meu. Aratam si eu cu cativa ani mai putin. Totul mi se parea un vis, nu, nu era nimic real. Nu putea fi. Ma duc la tata, il ating, vad ca exista cu adevarat si ma trag inapoi. Bucuria de a-l vedea din nou era inabusita de spaima . Ma ciupesc… nu dorm. Sa fi functionat inventia fratelui meu? Sa se fi intamplat oare ce mi se parea pe buna dreptate imposibil? Se pare ca da. Si in ce moment potrivit din trecut m-am intors. Perioada in care tata inca mai era cu noi. Din ziua aceea am ramas doar langa el, fiind singura persoana in compania caruia ma simteam iubit. Imi ramanea doar sa fac cumva sa evit un moment, din viitor acum, prin care el si-a luat ramas bun de la noi…

Piticul

Era odata un pitic care locuia intr-o padure de la marginea unui orasel. Acest pitic venea de multe ori in oras pentru a privi oamenii, iar superficialitatea lor il impresiona. Dupa parerea lui, toti oamenii stiau numai sa plece la serviciu, pe care eventual si-l urau, apoi se intorceau acasa unde urma sa faca o alta serie de treburi specifice unei locuinte. Piticul nu putea intelege acest concept, aceasta rutina. Nu vedea nimic benefic in aceasta monotonie, poate doar obtinerea banilor, bani, care se pare, erau centrul universului pentru oameni, totul se rezuma la ei. Am uitat sa va spun ca piticul venea in oras si privea oamenii fiind ascuns, pentru ca se ferea sa-si arate chipul in fata lor. Se temea in principal de ochiul lor critic, de glumele rautacioase pe care ar fi trebuit sa le indure din partea lor. Totul a pornit de la observatiile sale referitoare la oameni, si nicidecum de la niste pareri preconcepute. Intr-una din zilele in care statea si privea lumea mergand pe strada, a observat o fata care se indrepta cel mai probabil spre scoala si care i se paruse dispusa sa imparta bucurie, asta pe langa rutina pe care ea insasi o respecta la fel ca toata lumea. Ceea ce o diferentia in ochii lui era tocmai faptul ca aceasta vorbea frumos cu obsolut oricine si incerca mereu sa se faca de ajutor. Pentru el era ceva remarcabil avand in vedere experienta sa cu oamenii care il facusera sa creada ca toti sunt meschini si insensibili. Dupa ce a iesit fetita de la scoala, acesta a urmarit-o pana acasa si vazand locul unde locuia, s-a hotarat sa-i scrie pentru ca asta era o metoda prin care acestia ar putea comunica fara ca ea sa stie cum arata, acest lucru sa duca la incetarea unei eventuale prietenii. Chiar daca piticul a vazut ceva special la ea, tot se gandea cu teama ca ea l-ar putea evita numai din pricina aspectului sau diferit.

Intr-una din zile si-a luat inima in dinti si i-a scris, punand in scrisoare toate gandurile sale, toate aprecierile lui legate de caracterul ei atat de diferit de al majoritatii. Fata i-a raspuns, iar corespondenta din ei a continuat, fata fiind impresionata de intelepciunea lui. Dupa un anumit timp, ea si-a dorit din ce in ce mai mult sa afle cine era in spatele acelor scrisori, cine ii devenise prieten in ciuda faptului ca nu se vazusera niciodata. Vazand fata ca acest corespondent stie multe detalii despre viata ei, a devenit din ce in ce mai curioasa. Piticul evita sa se expuna din acelasi motiv din care a ales sa vorbeasca cu ea doar prin scris, si acela ca ii era teama de reactia ei atunci cand il va vedea. Cedand intr-un final insistentelor fetei, acesta a acceptat sa se intalneasca, ramanand de-a dreptul surprins vazand ca fata a continuat sa vorbeasca cu el in ciuda faptului ca nu arata deloc ca ea, ca nu facea parte din tiparul cu care era ea invatata din societate.

Piticul reprezinta acea categorie de oameni care se izoleaza tocmai din pricina faptului ca se considera inferiori si care nu cred in existenta oamenilor cu o putere de intelegere peste medie, oameni care i-ar alege chiar in detrimentul unuia considerat de societate ca fiind ,,perfect”.

Fata este exact ceea ce cred ,,piticii” ca nu exista, ceea ce intr-un final le rada increderea in propriile forte, motivul lor de a merge mai departe.

Asteptari

Era odata un om foarte instarit. Acesta avea multe bogatii, dar cele mai pretioase comori ale sale erau fiicele acestuia, trei la numar, una mai frumoasa decat cealalta. Timpul trecuse si cele trei crescusera si ajunsesera la varsta la care de obicei tinerele se maritau. Nu e de mirare faptul ca tatal lor voia sa aranjeze toate cele trei casatorii pentru a-si mari averea, pe atunci, ca si acum in unele cazuri, mariajele erau prilejuri de a se uni doua averi, de a lucra impreuna sub pretextul legamantului copiilor, astfel avand amandoua partile de castigat. Fetele, bineinteles, ca doreau sa se marite bazandu-se pe criteriul iubirii si nu al averii, astfel ca au insistat mult pe langa tatal lor care cu greu se lasa induplecat. Cantarind situatia, aceasta se gandea ca varsta lui devenise de acum inaintata, pentru el o suma in plus de bani nu prea mai insemna mare lucru, pentru ca odata cu anii scade si tentatia de a agonisi cu scopul de a cheltui pe anumite lucruri. Sau cel putin asa parea in acel moment. Judecata aceasta s-a dovedit a fi adoptata si de sotia acestuia, mama fetelor, astfel ca barbatul isi dadu pe deplin acordul cu privire la casatoriile tinerelor, in pofida faptului ca viitorii soti ai acestora nu proveneau din familii la fel de bogate ca a lor. Intai se marita cea mai mare, apoi cea mijlocie. Iata ca venise si randul celei mai mici, cea mai frumoasa dintre toate. Cel cu care urma sa se marite plecase cu cateva zile inainte de data stabilita pentru nunta in alta parte a tarii sub pretextul de a face rost de unele lucruri necesare evenimentului. El trebuia sa se intoarca in ajunul nuntii, chiar si asa fiind la limita, dar venise dimineata zilei in care cei doi trebuiau sa se casatoreasca si el tot nu aparuse. Tatal fetei trimise de urgenta un convoi pentru a-l gasi si a-l aduce numaidecat, el spunandu-i fetei ca viitorul sau ginere se poate sa fi intampinat probleme pe drumul de intoarcere. Ziua nuntii trecuse, baiatul nu era de gasit, iar fata cea mica plangea incontinuu intrebandu-se ce s-o fi intamplat. In cele din urma baiatul este gasit intr-o localitate departata unde acesta se stabilise intre timp cu banii primiti chiar de la tatal fetei, care ii oferise o suma considerabila de bani in schimbul faptului ca baiatul sa se faca disparut si sa nu se insoare cu fata sa, singurul motiv fiind situatia materiala proasta a familiei acestuia. Cea care urma sa fie mireasa a aflat de gestul tatalui ei, ea fiind foarte dezamagita de tatal ei, dar mai ales de cel care ar fi trebuit sa-i devina sot pentru ca avea mari asteptari si s-a adeverit ca el nu o iubea asa cum afirmase in nenumarate randuri. Iata ca in final s-a dovedit ca cineva care pare ca face totul din dragoste nu este chiar ceea ce pare si nu intotdeauna cei bogati sunt cei rai, ci si cei cu o situatie precara, poate, mai ales pentru ca sunt manati de instinctul de a urca si ei pe scara sociala.