Povesti fantastice

Eu in calculatorul meu

De vreme ce fiecare copil din generatia mea e obsedat de calculator si-l vede ca pe ceva indispensabil, nici eu nu m-am lasat mai prejos si imi petreceam majoritatea timpului in fata acestuia. Mare mi-a fost mirarea atunci cand de sub biroul pe care era instalat, s-au ridicat spre mine niste tentacule formate din cablurile care pana atunci zaceau inerte pe podea. Undeva in mintea mea aveam o urma de constienta a ceea ce fac, zac in fiecare zi pe un scaun uitandu-ma la un ecran si asta stiam ca ma va costa la un moment dat, dar ma gandeam la o eventuala problema de vedere, nu la faptul ca acel tentacul ma va apuca de mijloc si ma va duce in lumea virtuala a acestui aparat electronic, devenit un idol pentru mine si pentru multi altii. M-am trezit buimacit intr-o lume pixelata, o lume cunoscuta mie datorita multitudinii de jocuri pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Acolo ma astepta un omulet care inspira o autoritate bizara, iar pe un ton raspicat m-a mustrat pentru orele intregi pe care le-am pierdut in fata masinariei acesteia, acum stapanita de el si nu de mine prin intermediul tastelor devenite atat de familiare mie. Ca o pedeapsa pentru faptele mele, sau pentru ca nu am avut fapte prea multe inafara de a lenevi pe un scaun cu mouse-ul in mana, omuletul, prezentat intre timp ca fiind ,,imparatul digital”, m-a condamnat la sedere permanenta in acea lume, izolat si neajutorat. Petrecand ceva vreme in locul acela, neavand ce face si plictisindu-ma de moarte, am hotarat sa ma culc. Cand veni a doua zi, m-am trezit cu o durere intensa de cap, dar acea durere si-a pierdut orice interes din partea mea, in detrimentul fericirii resimtite pentru ca eram din nou in patul meu, cel de acasa si nu era nici urma de omuletul sacaitor. Atunci mama a intrat in camera si mi-a povestit ca am adormit la calculator. Abia atunci, dupa acel cosmar, am realizat pe deplin ca nu e bine sa stau mereu in fata monitorului si ca ar trebui sa-mi diversific activitatile.

 

Cel mai bun lucru care mi s-a intamplat

Mirosul ierbii proaspat taiate imi inunda narile si ma simteam ca si cum as fi fost doar eu in aceasta lume in care as fi putut face orice ma taie capul fara sa ma sacaie nimeni, asa cum facea de obicei Andrei.

-Heei! Lasa lenevitul si vino sa ma ajuti aici!

Asa cum banuiati, el aste Andrei. Din pacate, e fratele meu si persoana de care ma simt cel mai indepartat. Stiu chiar si vanzatori care imi sunt mai dragi… In fine, trebuia sa ma supun. In alt caz, ar fi urmat un taraboi, el ducandu-se la mama, cea care ii dadea credit mereu. Oricat si oricum as fi protestat, ea m-ar fi indemnat, indemnat fiind un cuvand prea band pentru cazul asta, sa merg si sa fac ce-mi spune fratele meu.

Cand am ajuns la el, lucra la inventia lui, o masinarie care te putea arunca oriunde in trecut. In fiecare luna punea in practica cate un plan maret, asa cum isi numea el propriile idei, unele pe care eu le credeam total stupide din simplulr fapt ca niciuna, dar absolut niciuna n-a functionat vreodata. De data asta, spunea el, va functiona. De caate ori am auzit acelasi lucru. Dar nu conta, preferam sa-i dau satisfactie pentru a evita o noua cearta. Nu era o persoana cu care s-o scoti la capat usor. Mostenea asta de la mama.

Familia noastra era compusa doar din noi trei. Cumva s-a ajuns in situatia in care eu sa nu pot vorbi liber cu niciunul dintre ei doi. Ma simteam adeseori singur, chiar si cand eram toti impreuna. De aceea preferam sa ma retrag in curtea din spate unde macar puteam sa-mi aud propriile ganduri.

In noaptea care a urmat am avut un vis ciudat. Se facea ca inventia lui Andrei, una aiurita la prima vedere, functiona. Mi-am tot imaginat dupa ce m-am trezit, cum ar fi sa functioneze cu adevarat. As evada oricand, oriunde, poate chiar fara sa ma mai intorc vreodata in prezent.

Impins mai mult de imaginatie, pentru ca ratiunea imi spunea ca am innebunit de tot, am ajuns la masina timpului. Am facut tot ce vazusem la fratele meu, chestii care ar fi trebuit sa porneasca gramada aia de fier vechi. Si… nimic. Desi stiam ca era imposibil, aveam o urma de speranta, una care s-a risipit de tot.

Iesind afara din magazia unde zacea inutila masinarie, ma simteam ciudat, putin ametit. Am dat vina pe ora matinala la care ma trezisem din acel vis. Ajungand in casa, pe un fotoliu care de ceva vreme statea mereu gol si pe care asezase mama o poza, vad o silueta. Era tatal meu. Dar cum? Cum era posibil? Nu mai era printre noi de ani buni. Cat a durat clipa in care am incercat sa ma dezmeticesc, isi face aparitia printr-o usa de alaturi, mama, urmata de fratele meu mai mare. Ea era mai tanara, mai frumoasa. Fara acele riduri pe care timpul i le-a impregnat pe fata. Andrei era si el mult mai mic decat il stiam, apoi ma uit pentru prima data la mine, la corpul meu. Aratam si eu cu cativa ani mai putin. Totul mi se parea un vis, nu, nu era nimic real. Nu putea fi. Ma duc la tata, il ating, vad ca exista cu adevarat si ma trag inapoi. Bucuria de a-l vedea din nou era inabusita de spaima . Ma ciupesc… nu dorm. Sa fi functionat inventia fratelui meu? Sa se fi intamplat oare ce mi se parea pe buna dreptate imposibil? Se pare ca da. Si in ce moment potrivit din trecut m-am intors. Perioada in care tata inca mai era cu noi. Din ziua aceea am ramas doar langa el, fiind singura persoana in compania caruia ma simteam iubit. Imi ramanea doar sa fac cumva sa evit un moment, din viitor acum, prin care el si-a luat ramas bun de la noi…